Din misterele creierului

 Imaginea a fost preluata de aici.

"Suntem încă departe de a descifra funcţionarea creierului, această maşinărie pe care incorect au asemănat-o unii cu un computer, căci este mult mai complex de atât. Nu ştim încă de ce visăm, de ce avem conştiinţă de sine şi nici cât de mult mai putem evolua intelectual. Ştim însă că performanţele noastre cognitive depind nu doar de bagajul genetic, ci şi de lucruri care ţin de obiceiurile noastre.

Neuronii, neurotransmiţătorii şi sinapsele (legăturile chimice dintre neuroni) sunt aproape identice la toate animalele. Cu alte cuvinte, aceste cărămizi de temelie ale creierului nu diferă prea mult la insecte, peşti, reptile, păsări sau la mamifere, inclusiv la oameni. Cu toate acestea, creierul uman este atât de complex, încât nu am reuşit nici până astăzi să-i descifrăm pe deplin mecanismele de funcţionare. Suntem totuşi într-un stadiu mult mai avansat al cercetărilor faţă de epoca lui Aristotel (384-322 î. Hr.), de exemplu, care credea că inima este sediul proceselor mentale, iar creierul este un simplu radiator pentru aceasta. "

Puteti citi integral articolul pe site-ul ziarului Adevarul

Pestera Focul Viu

Un decor feeric, o drumetie care sa-ti mearga la inima si un joc al naturii care transforma gheata intr-un bulgare de flacari. Toate acestea fac din Pestera Focul Viu un loc pe care merita sa-l vizitezi.

Situata in Parcul National Apuseni, Pestera Focul Viu adaposteste al treilea bloc de gheata fosila ca marime din Romania (dupa Ghetarul Scarisoara si Avenul Bortig). Pentru a intelege de unde i se trage numele trebuie sa mergeti la pestera pe la orele pranzului, atunci cand razele soarelui, care patrund prin spartura din bolta, se reflecta in gheata dand impresia ca aceasta s-a transformat intr-un foc urias, un foc viu.

Cititi mai mult: http://www.enational.ro/extra/turism/pestera-focul-viu-locul-unde-uriasii-pazesc-aurul-lui-decebal-70041.html/#ixzz1eGCmmZln
enational.ro

Detalii suplimentare despre pestera gasiti si AICI precum si pe siteul Parcul Natural Apuseni

Reportaj socant ! Suferinta unui OU.....

McDonald's a renunţat să accepte ouă de la un important producător de ouă, Sparboe Farms, după apariţia pe internet a unui material video în care sunt prezentate condiţiile în care sunt produse acestea, informează Business Insider...( http://www.zf.ro/video/business-international/video-ul-socant-care-a-dus-la-ruperea-contractului-dintre-mcdonald-s-si-un-important-producator-de-oua-8989666)

Handmade, o piaţă care a explodat. Cine cumpără: româncele sătule de malluri

În doi ani, piaţa de handmade a explodat: de la câteva sute de artizani, acum sunt mii. Cei care trăiesc numai din handmade câştigă câteva zeci de mii de lei pe lună. Mai există şi categoria celor care fac asta după job, ca să mai câştige câteva mii de lei în plus
Există o mână de oameni care, după ce se întorc acasă de la serviciu, se aşează la masă şi încep al doilea job. De la nouă seara şi până la două dimineaţa, tânăra Mirela Pădure din Bucureşti asta face: înşiră mărgele pe aţă, meştereşte cercei din ceramică sau împleteşte brăţări cu metal şi sticlă. Bijuteriile ei îi aduc nişte mii de lei bune în plus la leafă. Tânăra apucă să mai doarmă doar patru ore, până la şase dimineaţa, pe urmă se trezeşte iar, să meargă la birou. Munca de peste noapte, în loc să o doboare, o umple de energie.
"Sunt analist de calitate, lucrez în relaţii cu clienţii, iar treaba mea este să-i primesc pe cei nemulţumiţi. Vă daţi seama cât stres este şi cu câţi draci mă întorc acasă. Ei bine, când mă aşez la lucru, mi se risipeşte tot stresul", ne povesteşte ea. Şi-a instalat atelierul în mansardă, iar produsele şi le vinde ori pe blog, ori pe la târguri. Are casa plină de pungi cu mărgeluţe sau de cutii din lemn decorate cu tehnica şerveţelului.

"Materialele sunt simplu de găsit. Există foarte multe site-uri unde poţi să comanzi; vopsele mai cumpăr de la Hanul cu Tei, iar altele -de pe Calea Griviţei, există un magazin acolo", adaugă ea.

Atelierul de handmade: cleşti, bormaşini, perforatoare, ghilotine şi... făcăleţ

Andreea Boeriu din Braşov trăieşte numai din asta. În lunile bune câştigă câteva zeci de mii de lei. Vinde pe site-ul ei, direct în magazine şi la târguri. Până să se apuce de handmade a fost programatoare. "În urmă cu patru ani am început să caut să fac ceva mai creativ. Aşa că m-am apucat de cursurile şcolii de artă, apoi am făcut design şi pictură. De doi ani lucrez efectiv şi trăiesc numai din hand made", ne spune Andreea. Are 41 de ani, dar energie de adolescentă: ziua se ocupă de casă şi de fetiţă, iar noaptea lucrează. "Da, numai noaptea, fiindcă e multă linişte şi mă pot concentra bine. De la 11 noaptea şi până la patru dimineaţa lucrez; am un atelier acasă, o cameră, de fapt, plină cu răftuleţe, cu bijuterii de sârmă, producţia mea principală, cu haine pictate cu tot felul de simboluri. O cameră plină cu soiuri şi soiuri de materiale, toate agăţate pe pereţi. O cameră foarte pitorească şi dezordonată, cu multe unelte şi materii prime", ne povesteşte Andreea.
Adică ciocane, cleşti şi cleştişori, bormaşină pentru găurit tablouri, pensule, perforatoare, ghilotină pentru tăiat cartoane şi chiar un... făcăleţ adevărat, pentru întins pasta ceramică. Materia primă nu e greu de găsit - pentru lacuri şi vopsele aleargă prin depozitele de materiale de construcţii, pentru culori, prin magazinele de artă, iar fetrul îl ia de la fabrică. Altfel, orice rest sau bucăţică de material poate fi materie primă.
Sursa Ziarul Gandul
Continuarea Aici

Afacerea cu haine vintage. Cum scormoneşti în lăzi de zestre după „diamante”

S-au împrietenit cu puricii, ştiu mai bine decât ar vrea ce este râia şi îşi petrec timpul prin cătune uitate de lume scormonind în lăzi vechi de zestre. Sunt vânătorii de haine vintage, modă care începe să câştige teren şi la noi
E ca şi cum acea fotografie veche - în care domnul serios în frac, cu joben şi ceas de buzunar pozează protector lângă ea, o doamnă în rochie înfoiată de mătase cu dantelă şi umbreluţă - şi-ar schimba culoarea şi timpul. Alb-negrul ar deveni colorat, iar cei doi ar trăi acum. Cam asta este imaginea curentului vintage.
Vintage-ul este o modă la modă în România. Înseamnă haine cât mai vechi, cu istorie. Un "1920" este o comoară, un "1950" este simbol de eleganţă, iar un "1970" chiar prinde. Hainele vechi sunt, însă greu de găsit - aşa a apărut o nouă meserie, neinclusă în nomenclator: vânătorul de vintage. Sunt doar câţiva şi fac asta mai mult din pasiune. S-au lăsat de meseriile lor şi scotocesc după "hainele cu istorie" în cătunele uitate de lume. 
...............................................
Diamantele din cufăr
Oana Stănciulescu ştie că pentru a da de vintage trebuie să sape, ca şi după diamante: "Nu dai cu lopata, nu intri la doi stânjeni sub pământ; te bagi doar prin cufere vechi sau dezveleşti mormane de stofe şi brocarturi de care alţii nu s-ar atinge nici cu-n deget". Iar ca în toate profesiile, şi în meseria de vânător vintage există riscuri profesionale: râie, purici sau afecţiuni dermatologice căpătate de prin locurile în care se "sapă" după rochiile şi costumele cu istorie. "Sunt riscuri ca ale grefierilor sau ca ale celor care lucrează la Arhive. În general sunt riscurile celor care lucrează cu lucruri vechi", spune Oana.
La fel ca şi diamantul, haina veche, odată găsită trebuie "şlefuită". La o rochie din 1920, spre exemplu, "săpată" prin vreo magazie de sat sau vreo debara de târg, trebuie multă muncă: prima dată trebuie curăţată. Nu pe la vreo spălătorie. Recondiţionarea înseamnă o spălare cu apă potrivită, cât să nu se ardă materialul vechi. Dezinfectarea este un alt proces - tot complicat. "Dacă nu eşti atent poţi să pierzi haina foarte uşor. Rochia veche se poate deteriora imediat, dacă nu aplici anumite proceduri speciale de curăţare şi dezinfectare", spune Oana.
Când vine vorba de recondiţionare, însă, intervine arta.
Cusăturile vechi se făceau diferit de cum le întâlneşti azi, aşa că trebuie să le înveţi înainte de a le face. La fel şi în cazul accesoriilor. Un singur nasture nelalocul lui poate să facă din vintage un second-hand şi să-i strice valoarea. După procesul de "şlefuire", haina ajunge în vitrină. "Atunci, e ca şi cum se întoarce timpul. Pe lângă acea haină veche, acum pusă la punct, se înghesuie zeci de oameni. Toţi o vor, de parcă acea modă s-a întors la loc", spune Oana Stănciulescu.
Continuarea AICI
Sursa Ziarul Gandul

Afacere care sfidează criza: magazin online cu mâncare eco ultrascumpă

Se întâmpla acum două luni, în plină criză. Tânărul Mircea Baraitaru îşi deschidea un magazin online de mâncare bio. La televizor se anunţau falimente şi concedieri pe bandă. Dar Mircea nu se putea împiedica de toate astea, fiindcă apucase să se documenteze temeinic cam ce le-ar plăcea românilor să mănânce natural. După ce şi-a deschis site-ul, prima comandă a venit după trei zile. După aia s-au ţinut lanţ, aproape în fiecare zi câte două, trei. Parcă nu-i venea să creadă nici lui ce bine merge treaba. Dacă continua să meargă aşa, peste numai două luni va începe să aibă şi profit. Deja are clienţii lui fideli - o craioveancă la 65 de ani cumpără în fiecare săptămână câte un coş de 500-600 de lei. Clienţii, cei mai mulţi, sunt sănătoşi tun, cumpără numai din plăcerea de a mânca sănătos. Parcă nici n-ar fi criză. 
„Criza e mai mult la televizor şi în imobiliare”

„Acum am în jur de 500 de clienţi logaţi pe site. Şi eu mă întreb câteodată: măi, unde e criza? Cred că e mai mult la televizor şi în imobiliare, altfel românii încă au putere de cumpărare. Cunosc pe cineva care lucrează la un hipermarket şi ştiu că şi acolo au foarte mari vânzări în continuare. Acum, în lunile ianuarie, februarie şi martie, când de regulă nu prea au clienţi, au vândut mai mult decât în celelalte luni. Şi lumea cumpără orice, nu doar mâncare”, ne spune Mircea Baraitaru.
Portretul clientului de mâncare bio pe internet: mai mult femei, sănătoase, între 18 şi 50 de ani, din mai toate categoriile sociale. Cel mai mult cumpără mâncare pentru copii, supe, cereale, fructe confiate şi ciocolată. Nu e mâncare dietetică, ci făcută din ingrediente luate din culturi ecologice, fără pic de chimicale, aditivi sau coloranţi alimentari. Iar la gust sunt aproape ca produsele obişnuite. De pildă, la frişca din soia, nici măcar nu se simte gustul de soia. Sunt toate produse de import. „Pentru unele, am fost personal în Austria, să le luăm. Acolo au o adevărată cultură pentru mâncarea bio, există chiar supermarketuri numai cu aşa ceva. Şi mereu e plin. La noi, am fost surprins să văd cât de bine se vând supele, deşi sunt foarte scumpe”, zice Mircea. De pildă, o supă-cremă din roşii cu busuioc de 1 litru costă 26 de lei cu tot cu taxe. După ce o comanzi pe site, îţi vine acasă în 24 de ore, dacă eşti din Bucureşti, şi în 48 de ore, prin curier, dacă eşti din provincie.
Sursa Ziarul Gandul
Continuarea articolului AICI

De ce se bat românii pe sucul natural de mere – povestea de succes a producătorului Gigel-

Un mic producător a dat lovitura în piaţă cu sucul de mere natural, făcut în propria sa bucătărie-atelier.
Şi-a luat instalaţie de 3.300 de euro şi în câteva luni îşi va amortiza investiţia
"Toamna e invazie de măr, îl aruncă lumea. Uite (şi prinde un fruct în palmă): măr de ţi-e milă să-l bagi la tocat. Supermarketul nu-l primeşte că are câteva puncte negre... defecte de «fabricaţie»", ne spune agricultorul Gheorghe Vlad din comuna Vidra de Ilfov. Astăzi are de făcut 400 de litri de suc de mere, mâine merge cu el la piaţă. Până seara îl dă pe tot. Şi-a instalat toate sculele în bucătărie, direct pe gresie, şi acum se plimbă printre lădiţele negre umplute cu mere, să vadă pe care o bagă prima în tocător.

"Dorule, vii să-mi ţii un sac din ăla?", strigă spre unul dintre ajutoare. Cei 400 de litri de suc se fac din peste o tonă de mere, soi olandez. Durează vreo zece ore până se face sucul tot. Merele le cumpără chiar din Vidra, cu 1,8 lei kilogramul; sucul îl vinde cu 5 lei litrul. În piaţă, bucureştenii sătui de sucul îmbuteliat de hipermarket se bat pe sucul natural de Vidra. Unii cumpără câte cinci litri odată, să aibă până săptămâna viitoare, când familia Vlad revine la piaţă cu noua tranşă. Este aşa de dulce, încât toată lumea zice că pun zahăr în el. Dar nu; am fost de faţă când sucul a ieşit, înspumat, din storcător. N-au pus în el nici pic de conservant, nici bob de zahăr, nimic.

Ce cheltuieli ai dacă vrei să produci suc de mere

Gheorghe (Gigel, pentru prieteni) este inginer agronom şi trăieşte numai din agricultură. E roşu în obraji şi tot timpul se învârte prin curte ca titirezul. Nici la pauză nu se aşază; stă cu un pahar de whisky în mână şi dă telefoane să aranjeze plecarea la piaţă de a doua zi. Pe instalaţie a dat 3.300 de euro, a comandat-o în Germania pe internet şi i-a venit prin colet. Aparatura cuprinde un tocător, storcător, pasteurizator şi nişte bidoane de păstrat sucul în ele. O foloseşte din ianuarie şi, la ritmul în care i se vinde sucul, îşi va amortiza investiţia până în toamnă. La cheltuiala asta se mai adaugă cea cu sticlele de plastic (una cumpărată din fabrica de la Obor costă 50 de bani) şi cea cu etichetele - 250 de lei costă 500 de etichete. Mai sunt de plătit vreo doi oameni cu ziua, alte câteva zeci de lei pe zi, şi, desigur, merele. Le cumpără din sat cu 1,8 lei kilul pe cele mai "urâţele", cu o gaură în ele. La hipermarket, aceleaşi mere le găseşti şi la 5 - 6 lei kilul, iarna. Multe "urâte", însă, sunt mere frumoase, mari şi zemoase, fără niciun defect. Au stat într-un depozit cu temperatură controlată.
Sursa Ziarul Gandul
Continuarea articolului AICI