Bătrâneţea este, probabil, singurul lucru care vine în viaţa noastră fără niciun pic de efort. Aşa crede şi Mărgărit Eni Negoiţă, din Năneşti, pentru care cei 102 ani împliniţi ieri, au trecut ca un fum. Au fugit pur şi simplu atât de repede, încât se şi miră cum de este posibil ca în iluzoria „fărâmă“ de timp - de dimensiunile unui secol şi ceva - să încapă atâtea fapte transformate în amintiri. Fie ele momente plăcute sau chinuitoare, suferinţe sau fericiri, nea Mărgărit le aduce pe toate la lumină cu acea plăcere pe care ţi-o dă doar entuziasmul sufletului încă plin de tinereţe! La 102 ani, nea Mărgărit încă se mai bucură de fiecare răsărit de soare, de fiecare om care îi calcă pragul şi căruia încă îi mai povesteşte, povesteşte, povesteşte...
Se spune că te naşti singur şi mori tot aşa... Şi totuşi, privindu-l pe nea Mărgărit şi frumoasa familie care îl înconjoară, mai c-ai contrazice cel puţin sfârşitul zicalei. Nu de alta, dar este practic imposibil să ţi-l imaginezi pe nea Mărgărit trecând pragul dintre lumi fără să fie înconjurat de copiii, nepoţii, strănepoţii şi stră-strănepoţii săi. E văduv de 26 de ani dar împreună cu femeia lui a reuşit să dea naştere şi să adune cea mai preţioasă dintre averile lumii – numeroasa sa familie. „Patru copii am avut, un băiat şi trei fete. Una din ele a murit săraca, s-a dus... Bărba-su a fost primar pe vremea lui Ceauşescu. Au mai rămas trei, care mi-au făcut nouă nepoţi. Şi mai am 13 strănepoţi, chiar şi o stră-strănepoată. Are doi ani, e mititică da am văzut-o că vine pe la mine. În casă, aici, stau cu nepoţii, au grijă de mine şi sunt foarte mulţumit. Dacă n-ar fi ei nu ştiu ce m-aş face. Mai este unul în sat aici, are 96 de ani, a fost şi el pe front şi-a fost rănit, a călcat pe-o mină... Copiii lui sunt prin ţară, e singur săracu, am auzit că au pus pe cineva să-l îngrijească. Aşa că vedeţi, eu am noroc faţă de el..“, spune, rîzînd şmechereşte, nea Mărgărit. În odăiţa sa cu pereţii plini de suflete dragi, imortalizate în fotografii, îşi trece timpul fără să regrete nimic din ce a fost şi fără să-şi mai dorească altceva decât „un sfârşit bun. Să fiu împărtăşit, mărturisit, să am în mână o lumânare când o fi să fie...“.
Groapa comună din spatele gării Lehliu
Aţi observat, privind în urmă, că suferinţele de demult ne apar, după ani, anesteziate de trecerea vremilor? Aşa şi grozăviile trăite de nea Mărgărit. Le-a simţit pe pielea lui încă din fragedă copilărie şi doar sufletul său ştie cît de speriat a fost, câte lacrimi a vărsat, câtă foame şi frig a îndurat... Acum însă, are tăria de a povesti detaşat, ba chiar să relateze unele întâmplări chinuitoare, cu mult umor. „Eram două fete şi doi băieţi la părinţi. Şi în ‘916, în primul război mondial, ne-am refugiat, că aici era frontul. Ne-au dus pe Râmnic, la Mizil, apoi ne-au luat nemţii şi ne-au dus la un boier în Ialomiţa. Aveam vreo şapte, opt ani cred şi mi-a dat boierul în grijă o turmă de porci. Odată nu mi-a ieşit la numărătoare unul şi boierul rău la mine, că ce-am făcut cu el. Şi să vedeţi, acolo se scotea apa cu burduful din pământ pentru animale şi când le adăpam, iaca şi porcul a ieşit din ascunzătoare. Era scroafă şi fătase! Şi a venit boierul să vadă şi a luat cu el un purcel. Când a văzut scroafa aşa s-a luat după el şi până n-a lăsat purcelul din mână nici că s-a lăsat! Eu m-am bucurat, că prea se luase de mine“, râde nea Mărgărit, amintindu-şi cum acolo, în Ialomiţa, a adunat şi a mâncat ciuperci cât pentru o viaţă întreagă, cum le fierbea mama sa cînd venea de la muncile câmpului. „Erau numai femei şi copii acolo. Oameni nu erau. Oamenii erau la război... Noi stăteam în leşi de porumb, acolo stăteam şi venea frigul. Mi-aduc aminte că am plecat înapoi spre casă şi în iarna aia doi dintre noi o soră şi un frate au murit. De frig au murit, ca mulţi alţii. Au fost îngropaţi într-o groapă comună, în spatele gării din Lehliu. Au făcut acolo o groapă, au pus unchieşii dedesubt, babele peste unchieşi, deasupra pe ăi tineri şi au pus pământ peste ei... acolo... în gară la Lehliu“, îşi aminteşte străbunicul. A ajuns acasă împreună cu mama şi o soră, soră care a murit la scurtă vreme, zice, de reumatism. „Acasă totul era scrum... În loc de casă scrum, în loc de vite, oase. Parcă nici nu fusese casă, doar pământul gol. Cică au fărâmat tot ai noştri. Au tras de la Hanul Conachi încoace artileria românească... Am luat totul de la capăt“, povesteşte nea Mărgărit.
„La Odesa raiul, la Nikolaev iadul“
Numeroasele concentrări la care era chemat înaintea celui de-Al Doilea Război Mondial i-au lăsat, de asemenea, amintiri de neşters. „Cît am stat acasă m-au omorât concentrările. Mă ţineau trei luni, o lună mă lăsau acasă. Şi unde n-am fost! De exemplu, la Sihlea şi la Voetin era o pădurice şi ne-au pus să facem drumuri pe acolo, ca să bage undeva muniţia de război. Odată ne-au dus în judeţul Trei Scaune, comuna Brescu, undeva în Transilvania (n.r. - Judeţul Trei-Scaune a fost o unitate administrativă din Regatul României. Reşedinţa judeţului era oraşul Sfântu Gheorghe. Judeţul cuprindea mare parte din actualul judeţ Covasna. Se învecina la sud-vest cu judeţul Braşov, la nord cu judeţele Odorhei, Ciuc şi Bacău, la est cu judeţul Putna iar la sud cu judeţul Buzău). Acolo eram unii care dărâmam munţi de piatră de sus, alţii, jos, îi fărâmau. Se făcea o cale ferată între doi munţi, tot ca să poată fi transportată muniţia de război. Am venit apoi acasă şi cei care au fost trimişi după noi, tot aşa concentraţi, i-au trimis înapoi că s-a cedat Transilvania la unguri“, povesteşte nea Mărgărit.
Războiul, însă, bătea la uşă iar momentul nedorit al plecării la oaste i-au lăsat cu inima frântă nevasta şi mama. Într-un fel, se consideră norocos că n-a ajuns chiar în linia întâi. „Eram ajutor de şofer, duceam gradaţii de la Odesa la Nikolaev, unde era frontul. Unii veneau de acasă, alţii plecau iar eu trebuia să-i transport. Mâncam ce puteam, era greu. Totuşi, noi ziceam că la Odesa e raiul, că ne puteam cumpăra covrigi. Îi înşiram pe ţeava puştii, aşa îi păstram. Dar la Nikolaev era iadul...“, spune. Îşi aminteşte cu exactitate momentul când a părăsit Odesa şi a luat-o pe drumul întoarcerii: 22 martie 1944.
„Au bombardat gara Galaţi de ieşise apa din pământ“
Nu a putut uita niciodată, din drumul spre casă, cele petrecute la Galaţi, în noaptea de Înviere a anului 1944. „Eram în gară când a început un bombardament de ieşise apa din pămînt. Vedeai acul pe jos, de lumină ce era de la rachete. Tocmai atunci a venit în gară un tren cu refugiaţi de la Kişinău. I-au măcelărit acolo, vai de mama lor, sub ochii noştri. Cădeau bombele de s-a umplut gara de apă. Ne-am refugiat în adăposturi, nişte tranşee săpate în pământ şi acoperite. Stăteam cu capul pe picioarele altui bărbat şi îmi amintesc că tremura ca varga“, spune străbunicul. Cînd a ajuns acasă era deja 18 noiembrie 1944. Şi de atunci, zeci şi zeci de ani au trecut... Alături de-ai lui, nea Mărgărit a muncit pământul, a crescut animale, a făcut din copii oameni mari şi din ororile războaielor, amintiri. Un singur necaz are acum, la 102 ani, care îl sperie uneori, nopţile. „Nu mai poci să respir, noaptea mă trezesc câteodată că n-am aer. Am pastile, mi-a dat doctorul da’ parcă n-au tărie în ele. Când se întâmplă, ies afară repede şi şed pe scăunel. Trag aer mult în piept, îmi revin şi apoi mă duc la culcare. D-apoi, cât o mai vrea Dumnezeu să mă mai ţie, oi mai trăi. Dacă nu, vreau doar să am un sfârşit bun. Aşa cum mi-a fost şi viaţa...“, spune. O viaţă care merge pe cel de-al 103-lea an. Sănătate să fie!
Sursa Monitorul de Vrancea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu